Se aduna intr-un cerc mai multi copii, iar unul se invarte in jurul lor fluturand o batistuta, cantand:
Am pierdut o batistuta
Ma bate mamica
Cine-o are sa mi-o deie
Ca-i sarut guritaBatista-i parfumata
Se afla la o fata
La o fata frumoasa
Pe care o iubescApoi cel din afara cercului aseaza batista in spatele unuia din cercul format (cei din cerc stau cu ochii inchisi in acest timp) si sunt rugati sa deschida ochii. Cel caruia i s-a pus batistuta la spate trebuie sa il pupe pe cel cu batista si apoi ii ia locul. Un fel de Spin the Bottle, sa pomenim si de asta ca tot e mai popular decat jocul nostru. :) )) In orice caz la americani e mai simplu pentru ca nu trebuie memorata poezia.
miercuri, 26 mai 2010
marți, 25 mai 2010
Groapa (sau gropita)
Jucătorii săpau o gropiţă în pământ, iar apoi, de la câţiva paşi distanţă, trebuia să arunce cu monede (ori capace de bere sau suc) cât mai aproape.Cel al cărui ban intra în groapă câştiga jocul.
luni, 24 mai 2010
Patratica
Daca elasticul era mai mult pentru fete (toata lumea radea de baietii care jucau elasticul) patratica era jocul baieilor, cand nu se strangeau suficienti pentru doua echipe de fotbal. Terenul era impartit in patru patrate, acestea reprezentand terenul fiecaruia (uneori se juca si la dublu), iar mingea trebuia sa fie trecuta peste un fileu. Erau aceleasi reguli din tenis numai ca se juca cu piciorul, folosindu-se o minge
duminică, 23 mai 2010
Testul desenului
Există trei feluri de teste de desene mai importante :
* Teste prin care se solicită desenarea după modele date ( cu sau fără semnificaţii deosebite );
* Teste prin care se dau repere prin puncte de sprijin pentru desenare ;
* Teste de desen liber pe o temă specifică ;
Cele mai cunoscute şi folosite teste de desen liber sunt :
· Testul Omuleţului ;
· Testul arborelui ;
· Testul casei ; testul familiei .
Desenul Omuleţul – este un desen proiectiv în care se solicită ca pe fiecare din cele trei file ce se dau subiecţilor supuşi testării să se deseneze, pe rând, o femeie, un bărbat, iar pe a treia foaie propria persoană. Prin acest test, se pun în evidenţă atât aptitudinile de desenare, dar şi fineţea simţului de observaţie privind diferenţe semnificative în realizarea celor trei sarcini-subiecte pentru desenat. Au importanţă prezenţa celor trei componente ale feţei (ochii, spâncenele, nasul, urechile, gura, eventual mustaţa sau barba la bărbat, părul, gâtul etc.).
Testul ,, omuleţului’’ oferă indicii asupra nivelului intelectual al copilului, în funcţie de nivelul său de maturitate psihomotrică; percepţia propriei scheme corporale şi proiectarea sa în desenul unui omuleţ pot fi semnificative pentru dezvoltarea cognitivă, evaluată prin gradul de perfecţiune şi completitudine al desenului, echilibrul general, bogăţia detaliilor.
Pentru testul ,,Familiei’’ se cere să se deseneze persoanele ce fac parte din familie. Interesează ordinea desenării, formele, mărimile şi distanţele dintre membrii familiei desenate, gradul de identitate ce li se conferă prin desen (îmbrăcăminte, accesorii; atenţie trebuie acordată la desenarea tuturor părţilor corpului), dar şi poziţia (faţă, profil), accesoriile ornamentale, dar mai ales neglijarea în desenare a unora dintre membrii familiei. Cei desenaţi cu atenţie şi înfrumuseţări sunt persoanele cele mai agreate şi stimate, chiar iubite şi cu statut mai important în familie, spre deosebire de persoanele a căror desenare este neglijentă, care sunt, în esenţă, mai puţin agreaţi şi stimaţi. În caz că persoanelor desenate le lipseşte ceva important, se consideră că acestea sunt devalorizate. În genere, copiii care fac desene minuscule au un oarecare grad de dezadaptare şi de dezorientare adaptativă, ca şi o închidere în sine, dar şi lipsă de cunoaştere a diferenţelor dintre regulile fundamentale ale realului.
Există însă şi anumite standarde de desenare a fiinţei umane care, chiar dacă schematizează foarte mult desenul, sunt desene normale pentru anumite vârste. Dacă la o vârstă oarecare apare şi desenul unui tip considerat specific pentru o vârstă mai mare, înseamnă ca persoana testată (copilul respectiv) ori are aptitudini pentru desen, ori, o mai mare dezvoltare psihică în planul percepţie-reprezentare-gândire şi imaginaţie.
Distanţele foarte mari ori foarte apropiate, dintre persoanele din desenul familiei, indică distanţe psihice intime între persoanele ce sunt în această situaţie. Distanţa intimă este încărcată de afectivitate, încredere. Dacă în desen persoanele respective se ţin de mână, există o dependenţă între persoana desenată mai mică şi cea mai mare. Pe de altă parte, desenele în care între cel ce a desenat şi unul sau altul din părinţi, sau amândoi, se află unul din fraţi sau surori indică o distanţă personală ( psihică ) mai mare şi că persoana ce este desenată între părinţi este preferată în familie de unul sau altul dintre părinţi . În genere, copiii ce se află lângă părinţi sunt cei preferaţi .
Alegerea culorilor pentru sine şi anumite persoane, nu este nici ea întâmplătoare. Desenarea în culori vii, luminoase sau întunecoase, este în directă legătură cu emoţiile şi sentimentele copilului faţă de persoanele desenate, iar preferinţa lui pentru desenul alb-negru ne poate sugera blocajele emoţionale, elemente de depresie, retragere sau lipsă de rezonanţă afectivă, dificultăţi de exprimare a sentimentelor şi trăirilor. Orice omisiune sau deformare a unui personaj într-un sens sau altul ne aduce date preţioase din punctul de vedere al cunoaşterii lumii sale interioare, dar şi al comportamentului său în raport cu aceste personaje ce exprimă simbolic realitatea relaţiilor sale în familie.
O altă posibilitate este reprezentarea grafică a familiei prin simboluri sau animale. Copilului i se cere să-şi imagineze membrii familiei sale altfel decât oameni şi să-i deseneze aşa cum îi doreşte el. Ei pot fi pete de culoare, linii, forme, obiecte sau animale, sau orice l-ar ajuta pe copil să-i reprezinte. Atunci când o anumită parte din desen este subliniată sau îngroşată, haşurată, i se acordă o importanţă mai mare în interpretare. În acest scop, se adresează întrebări ajutătoare copilului pentru a-şi clarifica raporturile şi sentimentele cu elementul simbolic respectiv. Copilul învaţă să-şi comunice mai adecvat şi în mod spontan sentimentele, dorinţele, învaţă să-şi conştientizeze mai clar poziţiile şi atitudinile, dar şi să-i înţeleagă mai bine pe cei cu care intră în contact şi comunică. Efectul constă într-o mai bună socializare şi maturizare emoţională.
În desenele ,,Casei’’ pot apare la preşcolarii mijlocii desene de lămpi. Aceste feluri de desene se numesc desene rontgen şi pun în evidenţă cumva o vedere prin perete a lămpii, ceea ce exprimă pe plan psihologic o nediferenţiere clară a percepţiei de reprezentări sau a ceea ce se constituie sau există în cunoaşterea interioară de realitatea perceptivă care este dominant vizuală în desene.
Pictura sentimentelor din acest moment - Pictura cu degetele de la mâini sau chiar de la picioare are calităţi relaxante prin angajarea tactil-kinestezică şi oferă satisfacţie şi uşurinţă în exprimarea sentimentelor, în mai mare măsură decât pictura cu instrumente. Culorile alese, fluiditatea mişcării, tonurile şi consistenţa petelor de vopsea oferă indicii interesante privind afectivitatea, în vreme ce modalitatea grafică de exprimare corelează mai mult cu nivelul şi cu calitatea cogniţiilor ( percepţii, reprezentări, idei ).
Desenul serial este o metodă individuală de lucru cu copilul cu dificultăţi comportamentale şi de adaptare.
Hârtia devine, astfel, locul sigur în care sunt plasate proiecţiile, în timp ce simbolurile şi imaginile devin recipiente pentru emoţii variate. Vom observa că unii copii încep desenul prin a produce imagini de suferinţă, alţii – imagini ale vindecării, în timp ce alţii vor reda doar imagini stereotipe în desen. Adesea, în desenul serial un copil poate prezenta o temă simbolică, pe care o reia în mai multe desene, perseverent. Alteori, imaginea aleasă se schimbă de mai multe ori, în forma sau în funcţia ei, semn al unei evoluţii, de la violenţă şi distrugere la echilibrare şi funcţionare sănătoasă. Un exemplu ar fi o fetiţă de 6 ani agresată sexual, care desena constant dormitoare şi băi în care se aflau persoane expunându-şi organele genitale şi angajate în raporturi sexuale. La sfârşitul tratamentului prin desen serial imaginea dormitoarelor şi băilor se menţine, dar persoanele desenate ,, dormeau fiecare în patul său, camerele păreau curate şi luminile aprinse’’.
Culorile au semnificaţii proiective. Există o interpretare a culorilor ca semnificaţie legată de pulsiunile pe care le provoacă. Culoarea , dincolo de percepţie şi trăirea ei afectivă, este o oglindă a personalităţii copiilor.
ROŞU – este culoarea forţei, voinţei, dar şi a agresivităţii şi conflictelor. Pune în evidenţă tendinţe de contrarietate şi de agitaţie, exprimă însă şi căldură sufletească, ardoare în sentimente şi teamă de posibile pericole. Exprimă de asemenea şi trebuinţa de mişcare, schimbare şi realizare.
ALBASTRUL – este culoarea seninătăţii, a liniştii şi păcii. Exprimă dorinţa de meditaţie, de a fi lăsat copilul să termine ce vrea să facă. Mai exprimă şi o exagerată pasivitate, ce poate fi şi tendinţa spre resemnare şi exces de lipsă de combativitate şi mişcare. Albastrul este şi culoarea tendinţelor de intelectualizare, de aspiraţii culturale.
GALBENUL – este culoarea bucuriei, dinamismul personalităţii. Este o culoare solară, implică semnificaţii de entuziasm şi dorinţe de schimbare, spontaneitate, aspiraţii spre libertate. Poate însă însemna şi tensiuni nesatisfăcute, trecerea printr-o situaţie greu de acceptat pe care persoana în cauză doreşte să o modifice sau să o depăşească.
VERDELE – este culoarea persoanelor ce se simt echilibrate şi securizate. Uneori exprimă dorinţa de dominaţie şi orgoliu, extraverie şi sociabilitate în genere.
GRIUL – este culoarea ce indică lipsă de energie vitală, tendinţă de izolare şi lipsă de plăcere de a duce la bun sfârşit unele activităţi, în unele împrejurări.
Specialiştii pot interpreta aspecte ale personalităţii oamenilor în funcţie de preferinţe pentru una sau mai multe culori. Nouă, cadrelor didactice ne este folositor să cunoaştem corelaţiile existente între copil şi preferinţele sale pentru anumite culori, acest lucru ajutându-ne în anumite situaţii spre a-i înţelege personalitatea .
Conform testului Luscher cele patru culori considerate fundamentale sau primare sunt: albastru-întunecat, verde-albăstrui, roşu-oranj şi galben strălucitor. Culorile: violet ( roşu + albastru ), maro ( galben+roşu+negru ), negru ( care înseamnă negarea tuturor culorilor ), gri-neutru sunt considerate auxiliare.
Cele patru culori fundamentale au importanţă specială şi au semnificaţii particulare, după cum urmează:
* Albastru-întunecat reprezintă ,,profunzimea trăirilor şi sentimentelor’’, este concentric, posesiv, incorporativ, heteronom, senzitiv, perceptiv, unificativ. Ca rezonanţe afective exprimă: liniştea, mulţumirea, satisfacţia, tandreţea, dragostea şi afecţiunea.
* Verde-albăstrui reprezintă ,,elasticitatea voinţei’’ şi este: concentric, pasiv, defensiv, autonom, reţinut, neschimbabil. Aspectele sale afective sunt: persistenţa, îndrăzneala, afirmarea de sine, abstinenţa, încăpăţânarea, aprecierea de sine.
* Roşu-oranj reprezintă ,,forţa voinţei’’ şi este: excentric, activ, ofensiv-agresiv, autonom, locomotor, competitiv, operativ. Aspectele sale afective denotă: dorinţa, excitabilitatea, erotismul, sexualitatea.
* Galben-strălucitor reprezintă ,,spontaneitatea’’ şi este ,,excentric’’ activ, proiectiv, heteronom, expansiv, investigativ, aspirativ, explorativ. Rezonanţele sale afective sunt: variabilitatea, expectanţa (speranţa), originalitatea, veselia.
În ceea ce priveşte culorile auxiliare, specialiştii spun că preferinţa pentru una din următoarele: gri, negru, maro, este considerată ca indicând o atitudine negativă în faţa vieţii Maroul şi violetul au caracteristici pe care copilul sănătos le va plasa în aria funcţională indiferentă sau le va respinge. Preferinţele pentru culori ale copiilor ( după D. Katz ) sunt: roşu, albastru, violet, oranj, verde, galben. Corelaţii semnificative au fost identificate şi între preferinţele cromatice şi tipul temperamental ( F. Birren ):
v Roşu – tipul atletic;
v Albastru – tipul cerebral-intelectual;
v Galben – tipul egoist sau cu înclinaţii metafizice;
v Portocaliu – tipul amical, jovial;
v Purpuriul – tipul artistic.
Revenind la culorile variantei restrânse a testului Luscher, este necesară o aprofundare a interpretărilor prezentate anterior.
* Griul – este neutru. El poate reprezenta un gest de separare, o dorinţă de libertate, de neimplicare, de izolare de orice influenţă sau stimulare exterioară. De aceea contrastul puternic şi eficace îl echilibrează. Culorile apărute în faţa şi în spatele griului sunt indicaţii asupra unui stadiu se stres.
* Albastrul – este calmul total. Contemplarea acestei culori are un efect liniştitor. Când subiectul este bolnav şi epuizat, are nevoie de albastru în zona mecanismului de autoprotecţie. Este culoarea preferată de subiecţii aflaţi într-o situaţie de echilibru, armonie, relaxare, având sentimente de stabilitate, unitate şi siguranţă. Albastrul este loialitatea, profunzimea sentimentelor. Corespunde simbolic calmului, temperamentului liniştit, este suav, conţinutul său afectiv este tandreţea. Este mulţumire şi împlinire, adevăr şi încredere, renunţare şi devotament.
* Verdele – reprezintă tensiunea elastică, voinţa de acţiune, perseverenţa, tenacitatea; este expresie a fermităţii, a stabilităţii, a opoziţiei la schimbare. Vrea ca opinia sa să prevaleze, plasându-se pe un piedestal, de unde va moraliza, va dăscăli. Doreşte să impresioneze, să fie recunoscut, îşi menţine punctul de vedere şi găseşte o cale proprie împotriva opoziţiei şi a rezistenţei.
* Roşul – este cheltuiala de energie, expresia forţei vitale, a activităţii nervoase şi glandulare, de a avea succes, viaţa intensă, este dorinţa de a câştiga şi toate formele de putere, forţa voinţei, caută aventura, experienţa intensă.
* Galbenul – sugestiv şi stimulativ, strălucitor, este vesel, exprimă expansivitate neinhibată, largheţe şi relaxare. Are o activitate nesigură şi tinde să piardă din coerenţă şi formă. Subiectul ,,galben’’ este harnic dar inegal. Poate fi invidios, suspicios cu cei din jur, dar luptă pentru securitate, prestigiu.
* Violetul – încearcă să unifice lupta impulsivă şi blânda abandonare a albastrului. Identificarea constituie un înalt tip de intimitate senzitivă: totul e gândit şi dorit să devină realitate. Violetul este o încântare, un stadiu magic în care sunt împlinite dorinţele. Subiectul violet vrea să fie fascinat, dar vrea să-i şi farmece pe ceilalţi, să exercite un grad de fascinaţie asupra celorlalţi. Violetul este preferat de imaturi mental şi emoţional. Subiectul are nevoie de înţelegere, să fie aprobat pentru farmecul şi fascinaţia sa.
* Maro – vitalitatea rolului este atenuată. Maroul îşi pierde impulsul creator excesiv, forţa vitală, activă a rolului. Culoarea maro este senzitivă, legată direct de corpul fizic (condiţie senzorială). Acordă importanţă familiei, casei, companiei. Îi place siguranţa, confortul, relaxarea. Aceasta înseamnă un uşor deficit de anxietate, care cere o anumită formă de compensare (dorinţa de a trăi unele senzaţii fizice suprimate).
* Negrul – negarea culorii, ideea de nimic, de stingere, comportament extremist, predare, abandonare, influenţează culoarea care apare în acelaşi grup, accentuându-i caracteristicile. Subiectul care preferă negrul este revoltat împotriva vieţii, capabil să acţioneze precipitat şi neînţelept. Este capabil să renunţe la tot, este anxios, iar starea de anxietate e provocată de pierdere a ceva sau deposedarea de ceva, subiectul considerând aceasta supărător şi fugind de pericolul de a cere prea mult.
Deci, culorile sunt semne, stimuli sau mijloace de expresie, purtătoare ale unor semnificaţii de natură intelectuală, estetică şi afectivă.
* Teste prin care se solicită desenarea după modele date ( cu sau fără semnificaţii deosebite );
* Teste prin care se dau repere prin puncte de sprijin pentru desenare ;
* Teste de desen liber pe o temă specifică ;
Cele mai cunoscute şi folosite teste de desen liber sunt :
· Testul Omuleţului ;
· Testul arborelui ;
· Testul casei ; testul familiei .
Desenul Omuleţul – este un desen proiectiv în care se solicită ca pe fiecare din cele trei file ce se dau subiecţilor supuşi testării să se deseneze, pe rând, o femeie, un bărbat, iar pe a treia foaie propria persoană. Prin acest test, se pun în evidenţă atât aptitudinile de desenare, dar şi fineţea simţului de observaţie privind diferenţe semnificative în realizarea celor trei sarcini-subiecte pentru desenat. Au importanţă prezenţa celor trei componente ale feţei (ochii, spâncenele, nasul, urechile, gura, eventual mustaţa sau barba la bărbat, părul, gâtul etc.).
Testul ,, omuleţului’’ oferă indicii asupra nivelului intelectual al copilului, în funcţie de nivelul său de maturitate psihomotrică; percepţia propriei scheme corporale şi proiectarea sa în desenul unui omuleţ pot fi semnificative pentru dezvoltarea cognitivă, evaluată prin gradul de perfecţiune şi completitudine al desenului, echilibrul general, bogăţia detaliilor.
Pentru testul ,,Familiei’’ se cere să se deseneze persoanele ce fac parte din familie. Interesează ordinea desenării, formele, mărimile şi distanţele dintre membrii familiei desenate, gradul de identitate ce li se conferă prin desen (îmbrăcăminte, accesorii; atenţie trebuie acordată la desenarea tuturor părţilor corpului), dar şi poziţia (faţă, profil), accesoriile ornamentale, dar mai ales neglijarea în desenare a unora dintre membrii familiei. Cei desenaţi cu atenţie şi înfrumuseţări sunt persoanele cele mai agreate şi stimate, chiar iubite şi cu statut mai important în familie, spre deosebire de persoanele a căror desenare este neglijentă, care sunt, în esenţă, mai puţin agreaţi şi stimaţi. În caz că persoanelor desenate le lipseşte ceva important, se consideră că acestea sunt devalorizate. În genere, copiii care fac desene minuscule au un oarecare grad de dezadaptare şi de dezorientare adaptativă, ca şi o închidere în sine, dar şi lipsă de cunoaştere a diferenţelor dintre regulile fundamentale ale realului.
Există însă şi anumite standarde de desenare a fiinţei umane care, chiar dacă schematizează foarte mult desenul, sunt desene normale pentru anumite vârste. Dacă la o vârstă oarecare apare şi desenul unui tip considerat specific pentru o vârstă mai mare, înseamnă ca persoana testată (copilul respectiv) ori are aptitudini pentru desen, ori, o mai mare dezvoltare psihică în planul percepţie-reprezentare-gândire şi imaginaţie.
Distanţele foarte mari ori foarte apropiate, dintre persoanele din desenul familiei, indică distanţe psihice intime între persoanele ce sunt în această situaţie. Distanţa intimă este încărcată de afectivitate, încredere. Dacă în desen persoanele respective se ţin de mână, există o dependenţă între persoana desenată mai mică şi cea mai mare. Pe de altă parte, desenele în care între cel ce a desenat şi unul sau altul din părinţi, sau amândoi, se află unul din fraţi sau surori indică o distanţă personală ( psihică ) mai mare şi că persoana ce este desenată între părinţi este preferată în familie de unul sau altul dintre părinţi . În genere, copiii ce se află lângă părinţi sunt cei preferaţi .
Alegerea culorilor pentru sine şi anumite persoane, nu este nici ea întâmplătoare. Desenarea în culori vii, luminoase sau întunecoase, este în directă legătură cu emoţiile şi sentimentele copilului faţă de persoanele desenate, iar preferinţa lui pentru desenul alb-negru ne poate sugera blocajele emoţionale, elemente de depresie, retragere sau lipsă de rezonanţă afectivă, dificultăţi de exprimare a sentimentelor şi trăirilor. Orice omisiune sau deformare a unui personaj într-un sens sau altul ne aduce date preţioase din punctul de vedere al cunoaşterii lumii sale interioare, dar şi al comportamentului său în raport cu aceste personaje ce exprimă simbolic realitatea relaţiilor sale în familie.
O altă posibilitate este reprezentarea grafică a familiei prin simboluri sau animale. Copilului i se cere să-şi imagineze membrii familiei sale altfel decât oameni şi să-i deseneze aşa cum îi doreşte el. Ei pot fi pete de culoare, linii, forme, obiecte sau animale, sau orice l-ar ajuta pe copil să-i reprezinte. Atunci când o anumită parte din desen este subliniată sau îngroşată, haşurată, i se acordă o importanţă mai mare în interpretare. În acest scop, se adresează întrebări ajutătoare copilului pentru a-şi clarifica raporturile şi sentimentele cu elementul simbolic respectiv. Copilul învaţă să-şi comunice mai adecvat şi în mod spontan sentimentele, dorinţele, învaţă să-şi conştientizeze mai clar poziţiile şi atitudinile, dar şi să-i înţeleagă mai bine pe cei cu care intră în contact şi comunică. Efectul constă într-o mai bună socializare şi maturizare emoţională.
În desenele ,,Casei’’ pot apare la preşcolarii mijlocii desene de lămpi. Aceste feluri de desene se numesc desene rontgen şi pun în evidenţă cumva o vedere prin perete a lămpii, ceea ce exprimă pe plan psihologic o nediferenţiere clară a percepţiei de reprezentări sau a ceea ce se constituie sau există în cunoaşterea interioară de realitatea perceptivă care este dominant vizuală în desene.
Pictura sentimentelor din acest moment - Pictura cu degetele de la mâini sau chiar de la picioare are calităţi relaxante prin angajarea tactil-kinestezică şi oferă satisfacţie şi uşurinţă în exprimarea sentimentelor, în mai mare măsură decât pictura cu instrumente. Culorile alese, fluiditatea mişcării, tonurile şi consistenţa petelor de vopsea oferă indicii interesante privind afectivitatea, în vreme ce modalitatea grafică de exprimare corelează mai mult cu nivelul şi cu calitatea cogniţiilor ( percepţii, reprezentări, idei ).
Desenul serial este o metodă individuală de lucru cu copilul cu dificultăţi comportamentale şi de adaptare.
Hârtia devine, astfel, locul sigur în care sunt plasate proiecţiile, în timp ce simbolurile şi imaginile devin recipiente pentru emoţii variate. Vom observa că unii copii încep desenul prin a produce imagini de suferinţă, alţii – imagini ale vindecării, în timp ce alţii vor reda doar imagini stereotipe în desen. Adesea, în desenul serial un copil poate prezenta o temă simbolică, pe care o reia în mai multe desene, perseverent. Alteori, imaginea aleasă se schimbă de mai multe ori, în forma sau în funcţia ei, semn al unei evoluţii, de la violenţă şi distrugere la echilibrare şi funcţionare sănătoasă. Un exemplu ar fi o fetiţă de 6 ani agresată sexual, care desena constant dormitoare şi băi în care se aflau persoane expunându-şi organele genitale şi angajate în raporturi sexuale. La sfârşitul tratamentului prin desen serial imaginea dormitoarelor şi băilor se menţine, dar persoanele desenate ,, dormeau fiecare în patul său, camerele păreau curate şi luminile aprinse’’.
Culorile au semnificaţii proiective. Există o interpretare a culorilor ca semnificaţie legată de pulsiunile pe care le provoacă. Culoarea , dincolo de percepţie şi trăirea ei afectivă, este o oglindă a personalităţii copiilor.
ROŞU – este culoarea forţei, voinţei, dar şi a agresivităţii şi conflictelor. Pune în evidenţă tendinţe de contrarietate şi de agitaţie, exprimă însă şi căldură sufletească, ardoare în sentimente şi teamă de posibile pericole. Exprimă de asemenea şi trebuinţa de mişcare, schimbare şi realizare.
ALBASTRUL – este culoarea seninătăţii, a liniştii şi păcii. Exprimă dorinţa de meditaţie, de a fi lăsat copilul să termine ce vrea să facă. Mai exprimă şi o exagerată pasivitate, ce poate fi şi tendinţa spre resemnare şi exces de lipsă de combativitate şi mişcare. Albastrul este şi culoarea tendinţelor de intelectualizare, de aspiraţii culturale.
GALBENUL – este culoarea bucuriei, dinamismul personalităţii. Este o culoare solară, implică semnificaţii de entuziasm şi dorinţe de schimbare, spontaneitate, aspiraţii spre libertate. Poate însă însemna şi tensiuni nesatisfăcute, trecerea printr-o situaţie greu de acceptat pe care persoana în cauză doreşte să o modifice sau să o depăşească.
VERDELE – este culoarea persoanelor ce se simt echilibrate şi securizate. Uneori exprimă dorinţa de dominaţie şi orgoliu, extraverie şi sociabilitate în genere.
GRIUL – este culoarea ce indică lipsă de energie vitală, tendinţă de izolare şi lipsă de plăcere de a duce la bun sfârşit unele activităţi, în unele împrejurări.
Specialiştii pot interpreta aspecte ale personalităţii oamenilor în funcţie de preferinţe pentru una sau mai multe culori. Nouă, cadrelor didactice ne este folositor să cunoaştem corelaţiile existente între copil şi preferinţele sale pentru anumite culori, acest lucru ajutându-ne în anumite situaţii spre a-i înţelege personalitatea .
Conform testului Luscher cele patru culori considerate fundamentale sau primare sunt: albastru-întunecat, verde-albăstrui, roşu-oranj şi galben strălucitor. Culorile: violet ( roşu + albastru ), maro ( galben+roşu+negru ), negru ( care înseamnă negarea tuturor culorilor ), gri-neutru sunt considerate auxiliare.
Cele patru culori fundamentale au importanţă specială şi au semnificaţii particulare, după cum urmează:
* Albastru-întunecat reprezintă ,,profunzimea trăirilor şi sentimentelor’’, este concentric, posesiv, incorporativ, heteronom, senzitiv, perceptiv, unificativ. Ca rezonanţe afective exprimă: liniştea, mulţumirea, satisfacţia, tandreţea, dragostea şi afecţiunea.
* Verde-albăstrui reprezintă ,,elasticitatea voinţei’’ şi este: concentric, pasiv, defensiv, autonom, reţinut, neschimbabil. Aspectele sale afective sunt: persistenţa, îndrăzneala, afirmarea de sine, abstinenţa, încăpăţânarea, aprecierea de sine.
* Roşu-oranj reprezintă ,,forţa voinţei’’ şi este: excentric, activ, ofensiv-agresiv, autonom, locomotor, competitiv, operativ. Aspectele sale afective denotă: dorinţa, excitabilitatea, erotismul, sexualitatea.
* Galben-strălucitor reprezintă ,,spontaneitatea’’ şi este ,,excentric’’ activ, proiectiv, heteronom, expansiv, investigativ, aspirativ, explorativ. Rezonanţele sale afective sunt: variabilitatea, expectanţa (speranţa), originalitatea, veselia.
În ceea ce priveşte culorile auxiliare, specialiştii spun că preferinţa pentru una din următoarele: gri, negru, maro, este considerată ca indicând o atitudine negativă în faţa vieţii Maroul şi violetul au caracteristici pe care copilul sănătos le va plasa în aria funcţională indiferentă sau le va respinge. Preferinţele pentru culori ale copiilor ( după D. Katz ) sunt: roşu, albastru, violet, oranj, verde, galben. Corelaţii semnificative au fost identificate şi între preferinţele cromatice şi tipul temperamental ( F. Birren ):
v Roşu – tipul atletic;
v Albastru – tipul cerebral-intelectual;
v Galben – tipul egoist sau cu înclinaţii metafizice;
v Portocaliu – tipul amical, jovial;
v Purpuriul – tipul artistic.
Revenind la culorile variantei restrânse a testului Luscher, este necesară o aprofundare a interpretărilor prezentate anterior.
* Griul – este neutru. El poate reprezenta un gest de separare, o dorinţă de libertate, de neimplicare, de izolare de orice influenţă sau stimulare exterioară. De aceea contrastul puternic şi eficace îl echilibrează. Culorile apărute în faţa şi în spatele griului sunt indicaţii asupra unui stadiu se stres.
* Albastrul – este calmul total. Contemplarea acestei culori are un efect liniştitor. Când subiectul este bolnav şi epuizat, are nevoie de albastru în zona mecanismului de autoprotecţie. Este culoarea preferată de subiecţii aflaţi într-o situaţie de echilibru, armonie, relaxare, având sentimente de stabilitate, unitate şi siguranţă. Albastrul este loialitatea, profunzimea sentimentelor. Corespunde simbolic calmului, temperamentului liniştit, este suav, conţinutul său afectiv este tandreţea. Este mulţumire şi împlinire, adevăr şi încredere, renunţare şi devotament.
* Verdele – reprezintă tensiunea elastică, voinţa de acţiune, perseverenţa, tenacitatea; este expresie a fermităţii, a stabilităţii, a opoziţiei la schimbare. Vrea ca opinia sa să prevaleze, plasându-se pe un piedestal, de unde va moraliza, va dăscăli. Doreşte să impresioneze, să fie recunoscut, îşi menţine punctul de vedere şi găseşte o cale proprie împotriva opoziţiei şi a rezistenţei.
* Roşul – este cheltuiala de energie, expresia forţei vitale, a activităţii nervoase şi glandulare, de a avea succes, viaţa intensă, este dorinţa de a câştiga şi toate formele de putere, forţa voinţei, caută aventura, experienţa intensă.
* Galbenul – sugestiv şi stimulativ, strălucitor, este vesel, exprimă expansivitate neinhibată, largheţe şi relaxare. Are o activitate nesigură şi tinde să piardă din coerenţă şi formă. Subiectul ,,galben’’ este harnic dar inegal. Poate fi invidios, suspicios cu cei din jur, dar luptă pentru securitate, prestigiu.
* Violetul – încearcă să unifice lupta impulsivă şi blânda abandonare a albastrului. Identificarea constituie un înalt tip de intimitate senzitivă: totul e gândit şi dorit să devină realitate. Violetul este o încântare, un stadiu magic în care sunt împlinite dorinţele. Subiectul violet vrea să fie fascinat, dar vrea să-i şi farmece pe ceilalţi, să exercite un grad de fascinaţie asupra celorlalţi. Violetul este preferat de imaturi mental şi emoţional. Subiectul are nevoie de înţelegere, să fie aprobat pentru farmecul şi fascinaţia sa.
* Maro – vitalitatea rolului este atenuată. Maroul îşi pierde impulsul creator excesiv, forţa vitală, activă a rolului. Culoarea maro este senzitivă, legată direct de corpul fizic (condiţie senzorială). Acordă importanţă familiei, casei, companiei. Îi place siguranţa, confortul, relaxarea. Aceasta înseamnă un uşor deficit de anxietate, care cere o anumită formă de compensare (dorinţa de a trăi unele senzaţii fizice suprimate).
* Negrul – negarea culorii, ideea de nimic, de stingere, comportament extremist, predare, abandonare, influenţează culoarea care apare în acelaşi grup, accentuându-i caracteristicile. Subiectul care preferă negrul este revoltat împotriva vieţii, capabil să acţioneze precipitat şi neînţelept. Este capabil să renunţe la tot, este anxios, iar starea de anxietate e provocată de pierdere a ceva sau deposedarea de ceva, subiectul considerând aceasta supărător şi fugind de pericolul de a cere prea mult.
Deci, culorile sunt semne, stimuli sau mijloace de expresie, purtătoare ale unor semnificaţii de natură intelectuală, estetică şi afectivă.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)